Azi
este ziua lui Dan Puric!
Viața
mi-a dat șansa să fiu, un moment, alături de maestrul Dan Puric. Cum ? Cu ocazia zilei Alteței Regale Pricipele
Radu, mare majoritate a sportivilor care au prezentat o demostratie de karate
tradițional au fost de la Ploiești. Printre cei care erau alături de familia
regală era și maestrul Dan Puric. I-a plăcut, ne-a lăudat și la petrecerea de
seara de la Palatul Elisabeta, ne-a invitat la Teatrul Național sa asistăm la o
lectie a dânsului. Și dacă-mi amintesc bine ne-a oferit și bilete la
spectacolul Don Quijote. După spectacol, a doua sau a treia zi l-am sunat și
i-am mulțumit. Atunci ne-a făcut invitația pentru vizita la National. Cum a
fost specolul : UNIC! Am simțit că fac parte din el.
Ceea
ce m-a impresionat a fost faptul că ne-a întâmpinat personal la intrarea din
spatele teatrului . Sincer, mă așteptam să trimită pe cineva, să ne conducă la
dînsul. Apoi, în liftul care cobora, ne-a spus un banc cu cunocutul umor(despre
vecinii noștrii de la răsărit). A avut și o scurtă convorbire de pe telefonul
meu cu sensei Dan Stuparu căruia i-a spus să nu fie ingrijorat pentru că are cu
noi o întâlnire „soft” și nu una „hard”.
Ajungând
la locul unde mai bine de 50 de tineri îl asteptau, am luat loc împreună pe o
margine de beton. Noi, în stânga maestrului. Avuseseră de pregătit o tema de pantomima (firesc nu?) : ...cum să mimeze tragerea unei sfori, a unei funii...dar nu numai atât.
Se pare că puteau prezenta și orice altceva pregătiseră.
Maestrul mi-a spus: ...sunt
niște tineri absolut extraordinari...un vis, niște genii,niște minuni...toate
aceste superlative puse unul lângă altul întărind sentimentul de zbor pe care
îl trăia și pe care ni l-a transmis aproape instantaneu. Și toate acestea venind de un Om care se purta
natural, normal, prietenos, fără a da vreo notă de superioritate. Pentru mine,
paradoxal.
Cred că a demostrat dânsul un
pic, scuzându-se că plecă de lângă mine...apoi a spus pe un ton vesel, jovial,
plin de curiozitate...- cine incepe...sau ceva de genul...
Au fost mai multe demonstrații..dar
una ne-a atras atenția tuturor. Un tânar, cu mâinile înmănușate, a spus o
poveste de iubire cu mâinile. Despre în-drăgostire și nu despre dragoste,
despre dominație, după actul căsătoriei, despre suferință, despre egoism-ul distructiv,
despre fericitul moment când cel care chinuia a înteles ce face și l-a eliberat
pe celalalt. Aplauze, multe, multe, multe aplauze. L-am privit pe omul de lângă
mine..se bucura, se bucura. Apoi am îndraznit să fac remarca la adresa specolului Don Quijote. Am
spus...maestre, am remarcat punerea în evidență a relației filiale dintre Don
Quijote și Sancho Panza. Dânsul, mirat un pic a zis :...cum așa? Păi, am continuat
eu...cine oare se mai sacrifică așa ca
Sancho Panza, decât un tată care-și iubeste fiul. Am zis...oare de unde mi-o fi
venit acest sentiment? El : - cum de unde?...din esența spectacolului! I-a
plăcut...
Apoi am vizionat un "moment" în
care Discordia intră între El ți Ea. Discordia era reprezentată de o fată care
executa un Taolu cu sabia(lupta reală cu adversari imaginari)...și cum poate să
se integreze un exercițiu marțial într-un spectacol de asemenea nivel. Mi-a
plăcut acestă transigurare.
Atunci când atmosfera,
vibrația clipei scadea ca intensitate, maestrul intervenea povestind ceva...și
imediat revenea entuziasmul( en-theos).
Ne-a propus să introducem demostrația nostră de karate într-un proiect de-al
dânsului. Nu s-a concretizat, nu din cauza mea, nici din cauza maestrului, ci
alte cauze pe care prefer să nu le amintesc.
Lângă mine a stat fiul meu
Alexandru. Pe stradă, când ne întorceam spre casă, a zis...ce om extraordinar!
Am rămas cu o stare...de zbor.
Am luat o lecție...cum să ajung la inima tinerilor, cum să mă port cu ei, să
înteleg că ei sunt mai valoroși ca noi, ca potențial...și că fericirea oricărui
maestru este realizarea și împlinirea discipolului. Să-i tratez cu respect și
că acolo în forul meu interior să le fiu recunoscător că vor să învețe de la
mine. M-a făcut să înțeleg că numai în starea de entuziams, chiar dacă facem efort
până la epuizare, poate să se producă minunea care suntem. M-a învățat despre
grija de stare. Dar lung este propriul drum și greu de găsit ceea ce am zărit
pentru o clipă. Important este să nu uit.
LA MULTI DRAGĂ MAESTRE DAN
PURIC!
Aurelian Nicolae
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu