EPOPEEA DAUGAVPILS
/ EUROPENE SKDUN/ 4000 KM / 9 DIN 10 PE PODIUM
Pentru
mine deplasarea la Europenele SKDUN la Daugavpils e fost o întreagă aventură, o
adevărată Epopee, începând cu luna ianuarie când coborând din Poiana Braşov de
la stagiul cu fraţii Iorga şi întâlnindu-mă cu Dragoş am afirmat cu hotărâre că
eu nu bat atâta drum (4000km).
Când
am afirmat asta deja aveam un sentiment de uşurare. Îmi puteam vedea de
karate... şi atât! Dar dacă este să se întâmple ceva se întâmplă: iată că m-am
şi întors. Cum... nici eu nu prea ştiu... ştiu doar că am nevoie de o mică
perioadă de linişte, de neangajare, de respiro...
A
venit campionatul naţional skdun, am fost şi la tradiţional, la campionatul de
copii, am fost şi la wkf la cei mări cu sportivii care sunt legitimaţi pe U’
Braşov... a venit selecţia pentru lotul skdun, evident... mă gândeam eu că să
motivez sportivii, să le dau „momente” la care să se angajeze...
La
selecţie au fost probe la care am făcut faţă la altele nu am făcut faţă dar
este clar că nu ştim, încă nu reuşim, să înţelegem importanţa unor momente şi
să „cuplăm” puternic atunci... şi s-a văzut la kata echipe cadeţi... unde am
lucrat cel mai frumos dar slab... şi la altele şi altele pe care nu vreau să le
mai amintesc.
Mă
doare şi aici aş vrea să fac o comparaţie... un om este bolnav implacabil şi eu
sunt blocat, nu pot schimba nimic la el. Aşa mă doare atitudinea unor sportivi
şi mai ales a unor părinţi care după ce nu au calificarea la anumite probe vin
la mine cu „veninul” lor şi mi-l vărsa în faţă (şi nu am folosit venin la modul
figurativ şi la modul real; vezi ce spune Eckhart Tolle)... Poate au
dreptate, poate nu au, dar ce este de neschimbat lasă-l aşa... Se pare că
reuşim să învăţăm deloc lecţia asta... dar nemulţumirea trebuie aruncată undeva.
A
trecut şi „selecţia” şi a început epopeea legată de costurile deplasării,
soluţii, variante, păreri...10 sportivi calificaţi de la minicadeti la seniori.
Mi-aş dori, dar ce contează ce-mi doresc eu... reiau: mi-aş dori să vină un
părinte la mine cu o soluţie concretă şi nu cu păreri ce trebuie să fac eu, cum
să fac şi altele asemenea. Unii părinţi, puţini, au fost rezervaţi, alţii m-au
„omorât” pur şi simplu... în fiecare zi doreau „noutăţi”... parcă sunt emisiune
de ştiri. Nu am venit NIMENI cu o soluţie concretă şi viabilă, sustenabila...
Apoi,
colac-peste-pupăză, că bine zice românaşul nostru, a început goana după
medalii... ce vreau să zic cu asta... părinţii care calculau dacă la probă la
care s-a calificat preţioasa odraslă are şanse sau nu vină să vină acasă cu o
tinichea sau vine cu buză umflată.
Niciunul
nu a înţeles că de fapt nu tinicheaua contează ci starea de angajament a
sportivului pe toată această perioadă până la eveniment, că în acesta starea
diferită, el (sportivul) este pe altă frecvenţă, mai aproape de natura lui, mai
aproape de trevzirea lui, că informaţia pe care o primeşte şi
procesează, tot acest proces este la o calitate mai înaltă. Deci, spun eu,
nepricopsitul, că banii aceea care ei cred că sunt pentru susţinerea deplasării,
sunt de fapt, pentru acesta stare de dinainte culminând cu momentul shiai-iului
(a testării) în condiţii de emoţii maxime. Tot acest proces face toţi banii...
şi nu banii sunt aruncaţi pe „fereastră” dacă nu vine cu o medalie.
Dar
societatea (ei părinţii, cei din jurul lor, familii prietene, şcoala, clubul...
şi toată această mulţime) te întreabă, fatala întrebare: „- ce ai făcut (la
campionat)?” şi dacă „n-ai făcut”... eeeeeeeeee... pe scoţi cămaşa???
O lume
nebună, utilitaristă, care sacrifică orice „dacă merită”...
Ăsta
pe de o parte... pe de alta a început povestea pregătirii pentru acest
campionat. Cred că am stat „zi şi noapte” în sală... aşa am perceput eu... că
sportivul să vină „când poate” să facă „ce poate” cad şi cum are chef, am rămas
„stană de piatră” să-l înţeleg pe fiecare, chiar dacă a lipsit cu săptămânile
(ce mă mănâncă degetele să pun nume aici, dar mai bina n-o fac), întârzie mereu
(adevenit un obicei.. este deja fenomen), înţelege că părinţii sau clubul
cheltuie nişte bani „frumoşi” ca el (ea) să intre pe suprafaţă (tatami) şi că
ar trebui măcar dacă vine când vine, dacă întârzie când întârzie, să se
antreneze.. dar nu se antrenează. Şi atunci m-am centrat pe mine mine să preiau
toate stările lor şi ale părinţilor şi toate celelalte... am mai clacat, am mai
supărat câte un cocoş sau câte o găină, asta este... merg acasă şi îmi trece.
După
ce am luat în calcul, tren, maşină, avion, pe sus, pe sus, prin Ukraina, prin
Ungaria, prin Russia... toţi prietenii noştri milenari... după ce unii nu aveau
bani de maşină, alţi de avion, s-au supărat, sau de-suparat, nu au vrut cu
Chiru (ştie cine) că vrea cu Patru, nu vrea cu maşina vrea cu avionul... alţii
de ce nu au bani dacă eu am... dar nu şi plăteşte o taxă de concurs la o cupă
că „n-are”... am făcut „7 şedinţe” cu părinţii (care au avut plăcerea să vină)
şi cu sportivii... în sfârşit, într-un sfârşit AM HOTĂRÂT!
Am
plecat de la Braşov, Ungaria, Slovacia, Polonia, Lituania, Letonia! Escală în
Polonia, la pensiunea Milenim. V-o recomand!
Aaaaa, şi ca să fie şi o
floricică, la ieşirea din ţară, în vamă, C.I.-ul Sabinei expirat... vameşul de
nota 1000! Mai întâi zice „înapoi”... apoi spune „mergeţi... şi dacă cineva mai
observă spuneţi că v-am lăsat eu”... s-ai dea Dumnezeu sănătate!
Un Om
care şi-a luat responsabilitatea pentru gestul lui şi mai mult de atât a
înţeles că am plecat „cu un gând” peste mări şi ţări...
Ne-am
cazat în centrul Daugavpils-ului, la un „rusnac”... un pic mai scump ca în
Polonia, condiţii mult sub... dar venisem să facem o treabă. Am reluat cine şi
cum, la ce oră, în ce zi şi pe ce tatami intră... am găsit „la un pas” un mic
bistro... ca să mâncăm... şi am dormit o bună parte din zi. Am împărţit o
sticlă cu vin la 12 persoane... şi am mers să vedem unde este sala... la 10 minute
de noi, mers la pas!
Au
trecut cele 2 zile, de test! Cum?!!! Greu, uşor, nici nu mai ştiu.. ştiu doar
că am stat pe toate suprafeţele unde am putut să stau, am împărţit ultimele
încurajări, am strigat cât am putut, i-am pupat cât am putut, i-am ţinut în
braţe cât am putut, fie ca ieşit de pe suprafaţă bucuroşi sau nu... şi nu numai
la ai noştrii... ci la toţi ai noştrii. Mi-am dorit să ia „un plus” de
încredere, mi-am dorit să scape de temeri, de frici, mi-am dorit să respire cu
curaj în viaţă, nu ca mine...
Şi
toate astea să fie parte din zestrea pe care o vor purta cu ei şi o vor
transmite mai departe... că tinichelele vor ajunge într-un colţ, uitate,
prăfuite, aruncate până la urmă!
Au
urcat pe podium 9 din 10... acel 1 care n-a urcat, ţipă la mine din ce în ce
mai des, se îmbufnează din te miri ce, este cu curul în sus mai tot timpul...
decand este la sală am încercat tot ce m-a dus mintea... aparent nici un
rezultat... doar rănile şi trecerea prin viaţă!... dar am eu un gând ascuns...
undeva se întâmplă ceva... ceva bun!
Ne-am
şi întors...
Am
primit „pe facebook” la o fotografie un „mulţumesc sensei pentru susţinere” şi
un telefon în care mi s-a spus că jumătate din medalie este meritul tău...
hehehe... poate o tăiem... să-mi iau jumătatea...
Am
mers la sală unde câţiva dintre părinţii grupei „de karate” am venit la
„antrenament” pentru a-mi ura de ziua mea onomastică (Sf. Gheorghe)... prezenţa
lor a fost un DAR în sine!
Alţii
au rămas „cu pretenţii”... le-aş onora dar acum mă simt ca o umbră... dar îmi
revin!
A
trecut... o s-o luăm de la capăt... şi eu o să fiu acelaşi „buffer”... ştiţi că
să nu doară... dar pe mine?!!!
Vă
mulţumesc pentru experienţă, cred că ne-am îmbogăţit cu toţii, mulţumesc
tuturor celor care au fost alături de noi cu inima, felicitări sportivilor şi
părinţilor...
Oss!
Antrenor Emerit, 5 DAN
Aurelian Nicolae
P.S.
Pe scurt :
Cosmin – mă bucur pentru el...simte că poate să să se autodepăşească...
Sabina – nu trece de blocaje, mai caut...
Marius – nu-i pe aici..este deja un USA, dar şi-a făcut
datoria...şoc...nimic la kata...
Radu – în creştere, a excelat...înţelegerea unui
tânăr..agresivitatea atitudinală este soluţia...
Alexandra – o domnişoară...cu fiţe şi cu unghii...în rest
munceşte de rupe...copil bun...
Andreea – prea devreme consumată de societate...Aiko să
fie soluţia? ...mult talent...
Maria – în extreme...ori „le omoară” ori şi-o
ia...munceşte mult..relaxează-te Maria!
Ştefan – copil deştept...îi este frică de...de ce?...sper
să creştem...
Flavius – îi miroase a catrinţă...şi-a mulţumit
părinţii...sper că şi pe el...
Raducu – încă o medalie...dar nu scapă de scutece...când?
Eu – cu barba mai mare...ca o umbră...mulţumesc lui
Dumenezeu că ne-am întors sănătoşi...
