ARTA MARTIALA (2)
Samurai (侍 sau 士, Samurai)
este derivat din verbul japonez saburau însemnand a servi în termeni militari. Samuraiul era literar servitorul unui daimyo (nobil). Codul Bushido constituia codul dupa care samuraii se lasau calauziţi în spiritul onoarei, a respectului faţă de cuvântul dat, sacrificiului pentru suzeran şi dispreţului faţă de moarte. Acest cod nescris, are la baza profundele idei si invataturi confucianiste imbinate cu shintoismul si zen-ul nipon. In comparatie cu spiritul cavalerului european, în codul samuraiului lipsea idealul religios. Foarte importanta este traducerea acestor termeni. Bu inseamna razboinic. Bushi inseamna cel care nu are nevoie de arme. Do inseamna cale. Ca o concluzie, putem spune ca bushido este calea prin care te pregatesti pentru a nu avea nevoie de arme sai mai pe intelesul tuturor calea prin care ajungi sa nu folosesti violenta.
Voi incerca in continuare sa redau piramida claselor sociale din perioada Edo(1603-1868). Aceasta ierahie este greu de înţeles pentru noi europenii dar pentru cei care doresc sa patrunda ezotericul artelor martiale trebuie sa stie ca aceasta clasificare are la baza concepte sanatoase si logice pentru acea perioada.
Împaratul era descendentul soarelui, reprezenta şi înca mai reprezintă simbolul divinităţii căreia i se manifestă respect şi loialitate necondiţionată. Începând cu secolul al XI lea, împăratul transferă puterea administrativă shogunului care conducea instituţia denumită Sei-i-tai shogun. Shogunul echivalează cu termenul de generalisim. Foarte mulţi cred, că odată cu acest transfer al puterii, împaratul a devenit o marioneta a shogunului. În fapt, datorita credintei de descindere a imparatului din zei, shogunul a reusit prin nenumarate reguli de protocol sa limiteze accesul direct la persoana împaratului si a familiei imperiale, creându-se imaginea intangibilitatii. Muritori fiind, dar traind dupa regulile lor, shogunii au reusit intr-o mai mica sau mai mare masura, sa respecte aceasta conditie şi să gestioneze această relaţie pana în 1868. De menţionat este faptul că în toată istoria Japoniei doar cinci familii au detinut functia de shogun: Minamoto (1192-1219), Fujiwara (1226-1252), familia imperială (1252-1338), Ashikaga (1338-1573) şi Tokugawa (1603-1868). Foarte important de mentionat aici este faptul ca in perioada 1639-1854, Japonia s-a autoizolat prin ceea ce shogunii au impus ca izolare nationala nume dat edictului in limba japoneza de Sakoku.
Lupta interna a creat multe rasturnări de situaţii dea lungul istoriei, dar bushido a reuşit să promoveze imaginea unei societaţi militare care a acordat importanţa cuvenita dezvoltării artelor, construind imaginea unei Japonii înfloritoare.
Sub shogun era situata clasa nobililor (daimyo) care erau serviţi si protejaţi de clasa samurailor. Apoi urmau în aceasta ierarhie clasa artistilor care erau la mare pret si cautare pentru societate, urmand apoi clasa taranilor care cultivau pamantul. In mod paradoxal pentru noi europenii, urma apoi clasa comerciantilor sau a negustorilor. Aceştia, erau dispreţuiţi de unii daimyo din invidie, iar de samurai pentru materialismul de care dadeau dovada si care venea într-o totala contradicţie cu nonataşamentul promovat de bushido. De mentionat aici este faptul ca samuraii nu puneau niciodata mana pe bani, toate problemele administrative si financiare fiind responsabilitatea soţiei acestuia. Ca o paranteză putem menţiona ca valori, koku de orez (180,38 kg) şi monedele din metale ca aurul, argintul, cuprul - care aveau găuri în forma unui pătrat în interior, confecţionate după sistemul chinez, şi erau purtate pe sfori de cânepă. Ultima clasă de la periferia societăţii era clasa eta. Acesteia, îi revenea roluri ingrate ca stransul gunoiului, cureţenia în general, ecarisajul etc.
Pană la începutul epocii Edo nu se punea mare accent pe elementele de fineţe care dau astăzi “frumuseţea întregului” sau armonia pe care toţi o cautăm. Artele marţiale devin odată cu această epocă preocuparea exclusivistă a clasei samurailor iar din celelalte clase numai nobillilor le era permis sa pună mâna pe arme. Faptul că, în clasa samurailor, mai erau şi unele elemente a căror manifestare nu era chiar întru totul acceptată de bushido si uneori ieşeau din tiparul acesteia - devenind brutală şi lipsită de justeţe, a condus încet-încet la atragerea samurailor catre celelalte arte. Samuraii au fost practic determinati odata cu epoca Edo să-şi desavârşească pregatirea studiind artele, caligrafia, muzica, chado cunoscuta mai mult sub forma de chanoyu (arta ceailui), haiku (poezie zen) etc. care transformă astfel imaginea unui samurai din cea de “bruta” uneori, într-un razboinic stilat şi elegant, cultivat, dar care era dominat de celelalte principii de baza, amintite anterior: onoare, respect faţă de cuvântul dat, loialitate fata de suzeran şi dispreţul faţă de moarte.
Sabia era considerata un obiect sacru si simboliza, prin puritatea sa, sufletul razboinicului. „Un samurai care isi pierdea sabia nu mai raminea in viata, iar soldatii invinsi în lupta se duceau să se roage la sanctuarul lui Hachimen (zeul razboiului), întrebând ”de ce sabia lor îşi pierduse spiritul”. Daca pregatirea în artele marţiale a unui samurai ( kenjutsu, kyujutsu, jujitsu etc.) erau calitaţi fără de care nu era posibilă angajarea de catre un daimyo, cunoasterea celorlate arte era o obligatie si o conditie sine-qua-non pentru a accede într-o familie aleasă. Aceste trasaturi faceau diferenta si conducea de cele mai multe ori la aprecieri si acces in grupuri si locuri în care foarte multor samurai nu le era permis. Pentru a înţelege spiritul de sacrificiu, devotamentul şi daruirea cu care erau legaţi samuraii de daimyo, sugerez cititorilor, să lectureze „Povestea celor 47 de samurai” o poveste pe cat de brutală şi tragică, pe atât de plină de simboluri şi înţelesuri pe care noi europenii nu avem, deocamdata, cum să o înţelegem şi să o acceptam aşa uşor.(preluare de pe www.chelsea-bucuresti.com)

WABI SABI

WABI-SABI (侘寂
Estetica simpla
a fost conturat odata cu eliminarea sau curatirea lucrurilor fara insemnatate.
Redusa la esenta pura, wabi-sabi este arta japoneza de a gasi frumusetea in imperfectiunea si profunzimea naturii, in acceptarea ciclului natural al cresterii, degradarii si al mortii. Acest ciclu este simplu, se desfasoara incet, nezgomotos, ca o revelare a autenticitatii. Wabi-sabi este micul magazin si nu supermarketul, lemnul vechi si nu palul melaminat, delicata hartie de orez si nu sticla. El sarbatoreste fisurile, ridurile si celelalte semne ale trecerii timpului, urmele lasate de intemperii si vlaguirea dragostei. Ne reaminteste ca nu suntem decat fiinte trecatoare pe aceasta planeta, iar trupurile noastre, ca si lumea inconjuratoare, sunt intr-un proces continuu de reducere la tarana din care ne tragem. Prin wabi-sabi, invatam sa acceptam senin petele aparute, rugina, destramarea, ca urme ale curgerii timpului.
Wabi-sabi este neevident si modest, caracteristic unei frumuseti neostentative, linistite, ce asteapta rabdatoare sa fie descoperita. Este o intrezarire: ramura reprezentand copacul, peretele de hartie (shoji) filtrand soarele, o mica parte a lunii, abia vizibila, dupa un voal de nor. Este frumusetea implinita ce se reveleaza fara stridente, acea imagine pe care ti-ai dori-o in jurul tau pentru mult, mult timp - Katherine Hepburn versus Marilyn Monroe (sau Maria Mociornita versus Mihaela Radulescu - n.t.). Pentru japonezi, el este diferenta dintre kirei - doar “dragut”- si omoshiroi, acel ceva ce starneste interesul profund, care ridica lucrurile pe taramul frumusetii. Literalmente, omoshiroi inseamna “fata alba”, dar intelesul sau merge de la fascinatie la fantastic. Este pacea dintr-o gradina cu muschi si licheni, mirosul de mucegai al muscatelor, gustul intepator al ceaiului verde. Expresia mea favorita pentru a descrie wabi-sabi este natsukashii furusato sau „vechea amintire a satului natal”. Un obicei foarte raspandit in Japonia, acum, face ca oamenii nascuti in mari aglomerari urbane precum Tokyo sau Osaka sa caute nostalgia casutei de la tara a bunicilor, care poate nu a existat nicicand. Acesti “cautatori” pot chiar sa “inchirieze” bunici care locuiesc in case traditionale, cu care isi petrec weekend-ul impreuna.
Daisetz T. Suzuki, unul din cei mai importanti „traducatori” (vorbitor de limba engleza) in interpretarea culturii japoneze pentru occidentali si o mare autoritate in Budismul Zen, descrie wabi-sabi ca ”o apreciere estetica activa a saraciei”. Aceasta formula se refera la saracie nu in sensul occidental al (si de care ne temem atat) al conceptului, ci in sensul romantic al debarasarii de enorma greutate a preocuparilor materiale din viata noastra. “Wabi - scria D.T. Suzuki - inseamna sa fii multumit cu o casuta, o camera cu doua-trei (saltele) tatami, precum coliba din busteni a lui Thoreau, cu o farfurie de legume culese din gradinile dimprejur, si poate ascultand rapaiala unei ploi blande de primavara.” In Japonia, se face o diferentiere clara intre wabibito (o persoana wabi), precum Thoreau*, om care este liber in inima sa, si makoto no hinjin, un caracter dickensian traind in circumstantele saraciei, care il fac demn de mila si disperat.
(* Henry David Thoreau 1817 - 1862, scriitor, naturalist, transcendentalist, critic al taxelor si al progresului, filozof american. Autor al cartii Walden, in care mediteaza la intoarcerea la natura si la viata simpla. -n.t.)
Priceperea de a face, de a actiona cu mijloace putine se bucura de un mare respect; am auzit spunandu-se despre wabibito ca ar fi o persoana capabila sa alcatuiasca un lucru din opt parti, in timp ce majoritatea am folosi zece. Pentru occidentali, aceasta ar putea insemna o casa sau o masina mai mica sau chiar prilejul de a incepe un lucru fara a te suprasolicita in eforturi.
Cuvintele wabi si sabi nu au fost intotdeauna legate intre ele, desi sunt utilizate impreuna de atat de mult timp, incat destui cunoscatori (inclusiv D. T. Suzuki) le folosesc pana si schimbandu-le intre ele. Un maestru in ceremonia ceaiului ma ruga sa nu folosesc expresia wabi-sabi, datorata diluarii identitatii cuvintelor separate; un alt maestru din Kyoto radea, spunand ca sunt folosite impreuna pentru ca suna jucaus, ca si Ping-Pong-ul. In realitate, cuvintele au intelesuri separate, dar chiar si asa majoritatea oamenilor nu sunt in totalitate de acord asupra a ceea ce ele pot defini
Wabi are ca radacina wa, care se refera la armonie, pace, liniste si echilibru. In general, wabi avea intelesul de trist, dezolat, insingurat, dar in sens poetic a devenit expresia pentru simplu, imaterial, deliberat modest si in rezonanta cu natura. Cineva care este in acord deplin cu sinele si nu incearca incrancenat sa devina altceva poate fi wabi. In secolul al XVI-lea, maestrul in ceremonia ceaiului Jo-o descria drept wabi - practicant al acestei arte - pe acela care nu se simte stanjenit chiar daca nu poseda ustensilele chinezesti pentru ceremonial. O fraza comuna folosita in legatura cu wabi este „veselia micului calugar in mantia lui zdrentuita de vant.” O persoana wabi rezuma filozofia Zen, adica este multumita cu foarte putin; este neatinsa de lacomie, indolenta si furie; poate percepe intelepciunea pietrelor si a lacustelor.
Pana in secolul al XIV-lea, cand societatea japoneza incepe sa aprecieze calugarii si pustnicii pentru ascetismul lor spiritual, wabi era folosit in sens peiorativ pentru a descrie oamenii mizerabili si proscrisii. Chiar si astazi, cand dezolarea si spiritul delasarii se insinueaza tot mai mult in societate, termenul poate descrie starea de abandon pe care o ai cand te afli in asteptarea persoanei iubite. Expresia continea, deasemeni, si o oarecare nemultumire in privinta criticii neafisate a opulentei si ostentatiei - trasatura definitorie a claselor conducatoare - cand wabisuki (atractia pentru lucrurile wabi) a explodat in secolul al XIV-lea. In tara condusa de dictatori militari ce trebuiau sa fie evident mari consumatori, wabi devenea cunoscut drept „estetica poporului”- felul de a trai al samuraiului, cu un precar confort material.
Sabi, in sine, inseamna „inflorirea timpului”. Defineste evolutia naturala - matuirea, incaruntirea, rugina, estomparea stralucirii de odinioara. Este intelegerea pentru vremelnicia frumusetii. Intelesul cuvantului a fost schimbat, in decursul timpului, din vechiul „a fi paraginit, parasit” in mai neutrul „a deveni batran”. Din secolul al XIII-lea, sabi a evoluat in aprecierea lucrurilor vechi, marcate de patina vremii. Un proverb spunea: „Timpul este bland cu lucrurile, dar nemilos cu oamenii.” Lucrurile sabi poarta greutatea anilor cu gratie si demnitate: suprafata patata, rece, a unui vas de argint oxidat, griul modest al lemnului lasat afara, vestejirea eleganta a unei ramuri de toamna. O masina veche, lasata pe camp sa rugineasca, pe masura ce se transforma din ceva respingator in parte integranta a peisajului, poate fi considerata o contributie a Americii la evolutia lui sabi. Hambarul abandonat, subrezit si aplecat pastreaza acest parfum. Lumea japoneza este strabatuta de lirismul dramatic al amprentei temporale. Noi, americanii, suntem inefabil nostalgici ai Europei - cu vechile sale orase, cu strazi intortocheate pavate cu piatra, cu zidurile tencuite valurit, cu locurile bataliilor ce au sapat o istorie mult mai adanca decat a noastra. Noi cautam sabi in antichitati si chiar incercam crearea de obiecte de mobilier invechit. Adevaratul sabi nu poate fi obtinut. Este o recompensa a timpului.
Iata, acum avem wabi, care este „modest si simplu”, si sabi, care este ruginit si degradat de intemperii. Am alaturat acesti termeni intr-o expresie ce aduce a Ping-Pong. Descrie, deci, casa wabi-sabi ca fiind plina de lucruri modeste, sterse, ruginite si imbatranite de vreme? Ar fi raspunsul cel mai facil. „Amestecarea” lui wabi cu sabi are, in fapt, mult mai multa profunzime.
In decorul casei, wabi-sabi inspira un minimalism ce este o sarbatorire a omului mai degraba decat a tehnologiei. Obiectele sunt reduse si imputinate, din nou, pana cand doar cele cu adevarat utile sau frumoase (ideal amandoua) sunt pastrate. Ce face diferenta, in acest caz? Lucrurile care iti fac placere sa le folosesti si iti starnesc admiratia in acelasi timp, precum acea rasnita manuala de cafea ce merge inca foarte bine. Lucruri care sunt impregnate de spiritul mesterului, de mainile si inima lui; scaunul facut de bunicul tau, oala de lut plina de cocoloase facuta cand aveai sase ani, o carpeta tricotata de tine (poate chiar din lana toarsa manual). Crampeie din propria ta istorie: fotografii vechi in tonuri de sepia, incaltaminte de cand erai mic, basmele copilariei pe care le citeai mereu. Interioarele wabi-sabi sunt linistite, cu contururi umbrite de o lumina palida, dand senzatia de camin, de intoarcere la origini. Materialele naturale, vulnerabile la actiunea vremii, supuse indoirii, fisurilor, incretirii si destramarii imprumuta intregului un aer de perisabilitate. Imaginea e desenata cu nuante de maro, negru, gri, verde de pamant si ruginiu. Acest lucru ar implica, teoretic, mai putina libertate, dar de fapt el deschide oportunitatea inovatiei si creativitatii. In Japonia, kimonourile exista in sute de nuante de gri. Trebuie doar sa iti slefuiesti imaginatia.
Acum, poti sa le vezi si sa le simti impreuna. (Wabi, nu natang, milog sau soios (orig.-„wabi not slobby”, joc de cuvinte, n.t.) Wabi-sabi poate fi folosit in tot felul de situatii, cum ar fi scuza unui pat nefacut, sau a unei pardoseli murdare, sau a unei canapele patate: „O, da! Ei, asta e wabi-sabi.” Baiatului meu de 9 ani, Stacy, ii place aceasta tactica. Ce tentant ar fi sa lasam perna de pe canapea sa se descoasa in continuare, numind-o wabi-sabi. Sa petrecem sambata dupa-amiaza la televizor, lasand praful sa se adune pe mocheta: wabi sabi. Sa furam inca 5 minute de somn, dimineata, nefacandu-ne patul - ca pe un legamant wabi-sabi, bineinteles. {i cum sa stii cand ai mers prea departe - cand ai trecut de la simplu, linistit, tihnit, la suprarelaxare, la indolenta?
O linie clara de demarcatie separa ponositul si prafuitul, praful si mizeria, de ceva demn de veneratie. Wabi-sabi nu este niciodata dezordonat sau soios. Lucrurile uzate aduc magie doar in masura in care este evident ca nu sunt acoperite de mizerie sau ca nu poarta gandaci. Bunul-simt spune ca acestea au ajuns sa poarte urma timpului tocmai pentru ca au fost ingrijite atat de bine de-a lungul anilor. Chiar si cele mai rare si scumpe antichitati nu pot fi puse bine in valoare intr-o casa murdara sau ravasita. Curatenia inseamna respect. Atat maestrii vechi, cat si cei moderni ai ceaiului spun ca si persoana wabi cea mai saraca din ceremonia ceaiului ar trebui sa foloseasca ustensile din bambus proaspat verde si panza alba noua pentru stergerea bolului de ceai. In acest ceremonial, curatenia gazdei este un indicator clar pentru aprecierea starii ei mentale si pentru dedicarea ce o consacra artei ceaiului. Chanoyu Ichieshu, o carte de texte asupra ceaiului din 1956, merge atat de departe incat sfatuieste musafirii sa se uite in toaleta gazdei daca vor sa ii cunoasca nivelul spiritual.
Nu pledez pentru aceste extreme; sunt chiar umilit la gandul ca cineva m-ar putea judeca dupa starea toaletelor mele. Dar punctul de vedere al maestrilor este corect: spatiile care sunt curatite si ingrijite cu atentie sunt, in cele din urma, mai primitoare. Cand patul este intins perfect, apare ideea romantica de asternut dat la o parte. Personalitatea unei pardoseli de lemn cu noduri si fisuri este relevata dupa indepartarea aschiilor. O cuvertura proaspat spalata si periata, aruncata peste o canapea cu prea multe urme decolorate, o transforma intr-un loc de odihna irezistibil.
Radacinile wabi-sabi se trag din Budismul Zen, care a fost adus din China de Eisai, calugar zen din secolul al XII-lea, cu principiile sale de vasta imensitate vida si de lipsa a sacralitatii, ce presupun austeritatea, comuniunea cu natura, si, mai mult decat toate, multumirea pentru viata de fiecare zi ca adevarata cale catre iluminare. Spre a obtine iluminarea, calugarii Zen traiau ascetic, adesea izolati, asezati timp indelungat in posturi specifice si concentrati in meditatie. Pentru a ajuta calugarii sa ramana treji in timpul sesiunilor istovitoare de meditatie, Eisai ii invata cum sa faca o bautura fierbinte din frunzele de ceai. Odata cu disparitia lui Eisai, ceaiul isi incepe propria sa cale. In secolul al XIV-lea, clasele dominatoare au dezvoltat ritualuri elaborate ce includeau ceaiul. Incaperi spatioase au fost construite intr-un stil ostentativ, cunoscut ca shoin, cu numeroase stampe chinezesti si cu un aranjament formal de masute pentru vase de flori si arzatoare de tamaie. Practicantii ceremoniei ceaiului isi dovedeau bogatia si statutul social prin colectiile elegante de ustensile in stil chinezesc etalate in timpul celor trei zile de petreceri (de la sfarsitul de saptamana), cand se serveau chiar si o suta de cani de ceai, impreuna cu sake si mancare.
Apare, atunci, Murata Shuko, un maestru de ceai influent, calugar Zen in acelasi timp. Intr-o maniera radicala, Shuko incepe sa foloseasca ustensile produse local, mai putin pretentioase, la intalnirile pentru ceremonia ceaiului. Afirmand ca „e bine sa legi mandretea de cal de o coliba din paie”, el combina ceramica rudimentara, simpla, cu faimoasele ustensile chinezesti, contrastul izbitor facandu-le sa fie mai interesante.
Succesorul lui Shuko, Jo-o, a fost si mai critic referitor la zelul cu care oamenii pretuiau instrumentele rare, renumite, acestea devenind motivatia principala in ceremonial. Jo-o incepe sa foloseasca obiecte de folosinta zilnica precum mentsu, un castron de lemn din care mancau pelerinii, pentru apa in surplus, si shigaraki onioke, recipient din piatra folosit in colorarea matasii, ca vas pentru apa. El a introdus in camera ceaiului ceramica smaltuita nedecorata si vasele taranesti coreene.
Sen no Rikyu, discipolul lui Jo-o, este recunoscut ca intemeietorul ceremoniei simple, linistite a ceaiului, acest ritual devenind accesibil oricui, nu doar celor instariti. In secolul al XVI-lea - cand incepea o era a pacii dupa multe secole de razboaie civile - ostentatia si vulgaritatea decoratiunilor erau la apogeu, cata vreme ceremonia ceaiului stabilita de Rikyu devenea o oaza a simplitatii si linistii. El servea ceaiul in vase create de olari coreeni anonimi si de catre mesteri populari japonezi, faimoase fiind cele in stilul familiei Raku. Rikyu a construit case micute pentru ceai (o saltea tatami si jumatate, spre deosebire de incaperile cu patru si jumatate pana la optsprezece saltele, cum impuneau normele de pana atunci), avand ca baza de plecare colibele taranilor din lut, cu acoperis din paie si cu structura din lemn, prelucrata organic, expusa vederii. Coliba avea ca intrare joasa nijiriguchi, care impunea invitatilor sa se aplece si sa practice, astfel, smerenia. Rikyu isi facea propriile instrumente din bambus nefinisat (bambusul este la fel de comun ca buruienile in Japonia, dar acum un Rikyu original valoreaza la fel de mult ca si o panza de Leonardo da Vinci) si aranja florile simplu si natural in vase de bambus (shakuhachi) si cosuri. Ceremonialul lui Rikyu incepea sa fie cunoscut ca si wabichado (chado inseamna „calea ceaiului”), el pastrandu-se pana in Japonia zilelor noastre.
Noi, occidentalii, ne scarpinam in cap la gandul celor patru ore petrecute stand pe genunchi pentru a participa la un ritual complicat in timpul caruia se „construieste” un foc din carbuni, se serveste o masa din delicatese de sezon laolalta cu sake, se prepara un castron de ceai verde si se imparte intre invitati, dupa care se fac cupe individuale de spuma de ceai, frecand o pudra de ceai speciala (matcha) cu apa fierbinte. Ceeace majoritatea dintre noi nu putem realiza este ca ceaiul contine atat de mult din frumusetea culturii japoneze. Pentru a putea intelege chado trebuie sa studiezi deasemeni poezia, arta, literatura, arhitectura, traditia, istoria. Practicantii ceremoniilor ceaiului sunt desavarsiti in arta florilor, a bucatariei rafinate si, poate cel mai important, in eticheta (sarei). Iar cele patru principii ale ceaiului -armonia (wa), respectul (kei), puritatea (sei) si echilibrul, linistea (jaku) - ar putea fi, bineinteles, mijloacele oricarei vieti implinite.
Ceaiul, in formele sale normale, a fost creat de o societate medievala sfasiata de razboaie teribile, in care, totusi, samuraii voiau sa lase deoparte rangurile - si sabiile - pentru a deveni egali in camera ceaiului. Conceptia incaperii era intentionat simpla si curata: ea trebuia sa fie un sanctuar. „In aceasta coliba acoperita cu paie nu se cade sa fie niciun fir de praf de orice fel; atat maestrul, cat si vizitatorii aveau obligatia unui comportament pe deplin sincer; ceremonia nu urmarea regulile obisnuite relationale, de eticheta sau de conventie, se scria in Nanbo-roku, unul din cele mai importante texte despre ceremonia ceaiului. „Un foc se aprinde, apa se fierbe si ceaiul se serveste; asta e tot ceea ce este necesar aici, orice alt a consideratie este neavenita.” Deindata ce intram in camera ceaiului, ni se cere sa ne scuturam de propriile nelinisti si preocupari si sa ne „conectam” la ceilalti -„fata armonioasa, iubitor de cuvinte”.
„Ceaiul aduna oamenii laolalta intr-un loc lipsit de amenintare pentru a evada din lumea moderna, dupa care se pot intoarce, luand acest lucru cu ei”. Gary Cadwallader, un american - maestru de ceai - care preda la Urasenke Center in Kyoto, imi explica: „Se pare ca noi, americanii, care nu avem timpul sau dorinta sa invatam arta ceaiului, am putea lua esenta din aceasta afirmatie si sa o aplicam in vietile noastre”. „Daca un prieten te viziteaza, fa-i un ceai, ureaza-i bun venit calduros cu ospitalitate,” scria Jo-o, unul din maestrii de inceput ai Japoniei. „Aranjeaza niste flori si fa-l sa se simta confortabil.” Aceste lucruri sunt continute intr-o fraza comuna in Japonia, „shaza kissa”“, care se traduce „ei bine, aseaza-te si ia niste ceai”. Cum ar fi sa adoptam fraza aceasta si sa o folosim mai des - cand vin copiii de la scoala (inainte sa fuga la balet sau la hochei), cand trece vecinul pe la noi, cand simtim ca tensiunile incep sa se acumuleze in relatie cu sotia? {i daca ne-am putea opri un moment, ne-am aseza impreuna, am imparti o cana de ceai - oare ce ar putea aduce o asemenea clipa? In deprinderea ceremoniei ceaiului, ni se aminteste mereu ca fiecare intalnire este o ocazie - unica in viata - de a ne bucura de o companie buna, de frumusetea artei si de o ceasca de ceai. Nu stim niciodata ce se poate intampla maine sau chiar astazi, mai tarziu. De aceea, a ne opri, in ciuda problemelor atat de mari (vase de spalat, facturi de platit, termene pentru lucrari) pentru placerea unei conversatii si a unei cesti de ceai cu cineva iubit - sau pe care l-ai putea iubi - reprezinta un bun prilej pentru promovarea pacii, a intelegerii. Din acest loc al pacii, armoniei si al amicitiei se dezvolta adevaratul spirit wabi-sabi.
Wabi-sabi nu este un „stil” in decorare, cat mai degraba un fel de a gandi. Nu exista o lista de reguli; nu trebuie sa atarnam cristale sau sa mutam patul si sa asteptam pacea sa se astearna asupra noastra. Construirea unei case wabi-sabi este rezultatul dezvoltarii propriului wabigokoro, sau mintea si inima wabi: sa traiesti cu modestie, sa inveti sa fii multumit cu viata despovarata de lucrurile netrebuincioase, sa deprinzi trairea in interiorul momentului. Acum, vezi? Este atat de simplu…
Dar acest lucru este, bineinteles, greu de aplicat in orice cultura; e aproape imposibil in America. Aici suntem incorsetati zilnic de volumul vanzarilor ce ne ajuta sa ne „imbunatatim” pe noi insine, circumstantele in care traim, casele noastre. Putem avea cei mai albi dinti, cele mai curate covoare si cel mai mare SUV pe care il putem cumpara. Toate acestea palesc in fata lui wabigokoro, asa cum au fost descrise in textele sacre despre ceai ale lui Rikyu, Nanporoku. „O casa luxoasa si gustul pentru delicatesuri sunt doar placeri ale lumii mundane (comune, tranzitorii).” scria acesta. „E de ajuns sa nu ploua in casa si hrana sa iti alunge foamea”. Aceasta este invatatura lui Buda - adevaratul inteles al lui chado. Este ne-american. Sau nu? Cred ca noi toti tanjim dupa ceva mai profund decat cei mai albi dinti, pardoseli stralucitoare si opt cilindri. Daca am invata sa fim multumiti cu viata noastra, asa cum este ea astazi? E un gand indraznet…dar cu siguranta unul cu care merita sa cochetam.
Poti incepe modificarea atitudinii in gesturile mici, luand o lectie a ceaiului. In deprinderea tehnicii ceaiului, suntem indrumati sa manuim fiecare ustensila - de la causul de bambus pana la castronul de ceai - ca si cum ar fi pretioase, cu acelasi respect si grija ca si pentru o antichitate rara. Poti face la fel cu toate lucrurile pe care le folosesti zilnic.
(Autor: arh. Tadao Ando-traducere din limba engleza - Arh. Cezar Cotescu, preluare dupa www.chelsea-bucuresti.com)

JAPONIA(1) ARTA MARTIALĂ

ARTA MARTIALĂ (1)
Fascinanta lume a artelor marţiale a inceput sa fie cunoscuta de noi, europenii, odată cu deschiderea spre nou a statului japonez începand cu 1868, cand a început epoca Meiji (Perioada Luminată).În ciuda tradiţiei care acorda înţelepţilor dreptul de a schimba numele şi de a scurta perioadele, pentru a forţa norocul şi bunastarea să acopere ţara, Împaratul Meiji a hotărât ca perioada, să ramână cu acest nume până la moartea sa.
Japonia a reprezentat şi înca mai reprezinta o lume misteriosă care se lasă greu descoperită. Japonia (în japoneză 日本, se citeşte Nippon sau Nihon şi are sensul literar de origine a soarelui). Denumirea oficială este 日本国 Nipponkoku, însemnând ţara de la originea soarelui. Este cunoscută în româneşte şi sub numele de Ţara Soarelui Răsare. Potrivit legendei, Japonia a fost creată de către zei, care au înfipt o sabie în ocean, la scoaterea ei formându-se patru picături ce au devenit insulele principale (Honshu, Hokkaido, Kyushu şi Shikoku) precum şi o multitudine de insule mici (peste 5000).
In vechea scriere, pentru Japonia se folosea termenul de WA. Acesta, era numele vechi al actualei Japonii. In jurul anului 757 e.n., oficialii japonezi au schimbat ideograma care denumea Wa 倭 - Japonia, in Wa 和 “armonie; pace; suma; total“. Aceasta, a survenit ca urmare a demonetizarii termenului dar si urmare a ambitiilor patriotice ale acelor vremuri.
In scrierea curenta, termenul Wa 倭 “numele vechi dat Japoniei” este o varianta chineza a ideogramei care însemnă acelaşi lucru Wa 和 “Japonia”. Wa 倭 se foloseşte ca adjectiv însemnand “japonez” cu excepţia unor termeni istorici ca Cei cinci regi ai WA(Japoniei), Wakō Wōkòu 倭寇 “Piratii Japoniei” şi Wamyō Ruijushō “Dictionarul Ruijusho al Japoniei”. Pe de alta parte Wa 和 se foloseste ca adjectiv în forma enunţată mai sus, ca Washoku 和食 “Bucatarie japoneza”, Wafuku 和服 “Îmbrăcăminte japoneză“, Washitsu 和室 “Design interior japonez”, Waka 和歌 “Stil japonez de poezie”, si Washi 和紙 “Hartie tradiţională japoneză”.
Să înţelegem aceşti termeni în contextul faptului că, artele - în general, au în Japonia rolul de a da echilibru şi sens. Artele marţiale, ca parte integrantă al acestui tot unitar nu puteau face notă discordantă. (art.preluat de pe www.chelsea-bucuresti.com)

FLUTURELE

A fost odată un văduv care locuia împreună cu cele 2 fete ale sale care erau foarte curioase şi inteligente. Fetele îi puneau mereu multe întrebări… la unele ştia să le răspundă, la altele nu… Cum îşi dorea să le ofere cea mai bună educaţie, într-o zi şi-a trimis fetele în vacanţă la un maestru, bun prieten de al său. Maestrul ştia întotdeauna să le răspundă la întebările pe care ele le puneau. La un moment dat una dintre ele a a adus un fluture albastru pe care plănuia să îl folosească pentru a înşela înţeleptul.
- Ce vei face? o întrebă sora ei.
- O să ascund fluturele în mâinile mele şi o să întreb înţeleptul dacă e viu sau mort. Dacă va zice că e mort, îmi voi deschide mâinile şi îl voi lăsa să zboare. Dacă va zice că e viu îl voi strânge şi îl voi strivi. Şi astfel orice răspuns va avea, se va înşela.
Cele două fete au mers la înţelept şi l-au găsit meditând.
- Am aici un fluture albastru. Spune-mi înţeleptule, e viu sau mort?
Foarte calm, înţeleptul surâse şi îi zise:
- Depinde de tine… fiindcă e în mâinile tale.

KARATE TRADITIONAL

ECHIPA DE COPII CONPET PETROLUL
A TREIA OARA CONSECUTIV PE PRIMUL LOC IN CAMPIONATUL DE STIL

RECORD DE PARTICIPARE
• Finalele Campionatului National de Stil Karate Traditional Shotokan Fudokan , rezervate copiilor au adus la startul competitiei 251 de sportivi din 20 de cluburi.
• Record de participare pentru Campionatul de Fudokan, aspect care a dat sentimentul ca aceasta disciplina sportiva are din ce in ce mai multa priza la copii , la parinti , lucru care confirma valoarea a ceea ce promovam : ideia de miscare, de ordonare, de atentie, de implicare , de respect, de performanta!

ORGANIZARE DE EXCEPTIE

Organizatori :
sub egiga Federatiei Romane de Karate Traditional

Directia Judeteana de Sport Bihor, Asociatia Judeteana de Karate Traditional Bihor, CS UAMT Universitatea Agora Oradea .

• Locul de desfasurare : Sala de Jocuri a Liceului cu Program Sportiv din Oradea !
• Oradenii au reusit,si pentru asta ii felicitam si le multumim, sa realizeze o intelegere cu Hotel Continental, oferind la preturi foarte mici ( de internat- 40 ron/zi) servicii de calitate pt toti sportivii participanti !
• Competitia a fost organizata pe 6 suprafete si a inceput sambata la ora 11.00 dupa stagiul tinut de sensei Dan Stuparu in sala de judo, debutand cu grupele mai mici de varsta C4, C3 si C2.
• De la ora 13 au intrat pe tatami si C1.
• Ca de obicei, si spre beneficiul tuturor, sensei Dan Stuparu a sustinut un set de 3 seminarii , iar la sfarsitul celui de al treilea a fost organizat examne de grad pentru obtinerea gradelor specifice karate ului traditional. Spre ne multumirea aspirantilor la grad , nimeni n a trecut examenul ... sensei Stuparu sublinind faptul ca nu este suficient sa te prezinti la examen ci trebuie sa te si pregatesti , cu aceasta ocazie aducand critici la adresa cluburilor din care faceau parte sportivii.
• Cu toate ca rezultatele de la europenele din Italia arata relativ bine, sensei Stuparu a tinut sa mi adresse personal nemultumiri legate de evolutia mai slaba a sportivilor seniori pe care i antrenez ( in Italia la europene)si care se explica prin faptul ca o anumita uzura dar si varsta este o explicatie! Din pacate , campionatul national de seniori se afla intr un con de umbra dpdv valoric , si cei mai buni sunt ploiestenii. Speram sa ne redresam , pentru ca anul viitor avem un test foarte greu : Campionatul Mondial de Karate Traditional , care se va desfasura in Brazilia.

INTERES SPORIT
• Interesul sporit al cluburilor pentru a participa la aceasta competitie s a explicat si prin faptul ca au existat 4 locuri calificabile la campionatul Mondial de Stil, pentru probele individuale, la toate categoriile de varsta care se va desfasura in perioada 27-29 nov 2009 in Serbia!
• De asemenea a fost o buna ocazie , pentru fiecare antrenor, de a testea si defini echipa pentru urmatorul an conpetitional care se apropie.

CONPET - PETROLUL

• Conpet Petrolul a deplasat un lot de 28 de sportivi , o buna parte dintre ei debutand anul acesta in competitii, referindu ma aici la : Teodora Stoian, Crina Tudor, Ioana Popescu, Eliza D-trescu, Octavian Dumitrascu, Stefan Neagu, Gabriel Georgescu, Ioana Penescu, Denisa Pasăre, Andrei Robert, Alexandru Stanciu, Flavius Zafiris, toti evoluand la C3.
• Am plecat cu obiectivul de a cuceri o noua editie a campionatului, a Cupei UAMT pe echipe si de a califica cât mai multi sportivi la mondialele de stil din Serbia.
• Am fost ajutati in pregatire de sportivii seniori – centuri negre, care au fost aproape de copii in ultima saptamana de pregatire , cizeland impreuna exercitiile pentru probele care ne am prezentat, fie impuse , fie de conceptie.

A ȘASEA CUPA DE NIVEL NATIONAL CUCERITĂ CONSECUTIV IN 3 ANI
– 3 LA CLUJ (CUPA PALATULUI COPIILOR) , 3 LA ORADEA (CUPA UAMT)
• Sportivii de C1 s au comporatat admirabil si fiind prezenti pe podium la toate probele
• C 2 au reusit o comportare buna la probele de ecchipa , la individual mai avem de lucrat
• C 3 –primele medalii pentru multi dintre ei , la echipe
• C 4 – doar un sportiv , Marin Răducu , care este la a 4 a medalie de nivel national – de bronz
• Locul I pe echipe , la finalul competitiei

CONCLUZII
• Mai obtinem 3 locuri la mondiale, prin Ioana Ursulescu la kata ind fem si prin Călin Beldeanu tot la kata ind , cat C1...si prin Octavian Dumitrascu la kata ind , cat. C3!
• Exceptionala echipa de la C1 care cu 3 fete si 7 baieti reuseste sa ocupe locuri pe podium la toate probele. Remarc in mod deosebit pe cele 2 fete : Andrea David si Ioana Ursulescu si 2 baieti : Radu Popescu si Lixandru Horatiu care au demonstrat un nivel tehnic foarte inalt si un fair – play deosebit!
• Ma bucur pentru victoriile obtinute de echipele de kata masc si enbu masc de la C2 , victorii care le vedeam si le asteptam
• Chiar daca n au punctat atat de mult , echipa de la C3 este una speciala, in primul rand fiinca este completa , 6 fete, 6 baieti. Apoi , dupa cum s au antrenat si au evoluat, vad un mare potential in aceasta zona de varsta!
• La C4 , cu un singur sportiv, Marin Răducu, care si a facut pe deplin datoria, a ramas pe podium, trecandu si in palmares a 4-a medalie de nivel national .

KARATE TRADITIONAL

( înțelesuri proprii- 1)

Omul care a observat și a pus în valoare, pentru publicul larg, valențele acestei arte marțiale a fost sensei Gichin Funakoshi! Lecțiile dânsului erau "mai mult lectii de eticheta", adica mai intai conta calitatea și educația omului,apoi multimea de tehnici cunoscute. In DOJO KUN primul amedament este : " mai intai slefuieste ti caracterul "! Nu a fost niciodata de acord cu competitiile care puneau accent pe ego si mai putin pe educatie . Sensei Hidetaka Nishiyama, unul din cei mai straluciti elevi ai maestrului Funakoshi, a cautat o viata intrega, o metoda care sa imbine realitatile si cerintele lumii moderne cu principiile maestrului sau . De aici s a nascut ceea ce este astazi cunoscut ca fiind disciplina KARATE TRADITIONAL!