WABI SABI

WABI-SABI (侘寂
Estetica simpla
a fost conturat odata cu eliminarea sau curatirea lucrurilor fara insemnatate.
Redusa la esenta pura, wabi-sabi este arta japoneza de a gasi frumusetea in imperfectiunea si profunzimea naturii, in acceptarea ciclului natural al cresterii, degradarii si al mortii. Acest ciclu este simplu, se desfasoara incet, nezgomotos, ca o revelare a autenticitatii. Wabi-sabi este micul magazin si nu supermarketul, lemnul vechi si nu palul melaminat, delicata hartie de orez si nu sticla. El sarbatoreste fisurile, ridurile si celelalte semne ale trecerii timpului, urmele lasate de intemperii si vlaguirea dragostei. Ne reaminteste ca nu suntem decat fiinte trecatoare pe aceasta planeta, iar trupurile noastre, ca si lumea inconjuratoare, sunt intr-un proces continuu de reducere la tarana din care ne tragem. Prin wabi-sabi, invatam sa acceptam senin petele aparute, rugina, destramarea, ca urme ale curgerii timpului.
Wabi-sabi este neevident si modest, caracteristic unei frumuseti neostentative, linistite, ce asteapta rabdatoare sa fie descoperita. Este o intrezarire: ramura reprezentand copacul, peretele de hartie (shoji) filtrand soarele, o mica parte a lunii, abia vizibila, dupa un voal de nor. Este frumusetea implinita ce se reveleaza fara stridente, acea imagine pe care ti-ai dori-o in jurul tau pentru mult, mult timp - Katherine Hepburn versus Marilyn Monroe (sau Maria Mociornita versus Mihaela Radulescu - n.t.). Pentru japonezi, el este diferenta dintre kirei - doar “dragut”- si omoshiroi, acel ceva ce starneste interesul profund, care ridica lucrurile pe taramul frumusetii. Literalmente, omoshiroi inseamna “fata alba”, dar intelesul sau merge de la fascinatie la fantastic. Este pacea dintr-o gradina cu muschi si licheni, mirosul de mucegai al muscatelor, gustul intepator al ceaiului verde. Expresia mea favorita pentru a descrie wabi-sabi este natsukashii furusato sau „vechea amintire a satului natal”. Un obicei foarte raspandit in Japonia, acum, face ca oamenii nascuti in mari aglomerari urbane precum Tokyo sau Osaka sa caute nostalgia casutei de la tara a bunicilor, care poate nu a existat nicicand. Acesti “cautatori” pot chiar sa “inchirieze” bunici care locuiesc in case traditionale, cu care isi petrec weekend-ul impreuna.
Daisetz T. Suzuki, unul din cei mai importanti „traducatori” (vorbitor de limba engleza) in interpretarea culturii japoneze pentru occidentali si o mare autoritate in Budismul Zen, descrie wabi-sabi ca ”o apreciere estetica activa a saraciei”. Aceasta formula se refera la saracie nu in sensul occidental al (si de care ne temem atat) al conceptului, ci in sensul romantic al debarasarii de enorma greutate a preocuparilor materiale din viata noastra. “Wabi - scria D.T. Suzuki - inseamna sa fii multumit cu o casuta, o camera cu doua-trei (saltele) tatami, precum coliba din busteni a lui Thoreau, cu o farfurie de legume culese din gradinile dimprejur, si poate ascultand rapaiala unei ploi blande de primavara.” In Japonia, se face o diferentiere clara intre wabibito (o persoana wabi), precum Thoreau*, om care este liber in inima sa, si makoto no hinjin, un caracter dickensian traind in circumstantele saraciei, care il fac demn de mila si disperat.
(* Henry David Thoreau 1817 - 1862, scriitor, naturalist, transcendentalist, critic al taxelor si al progresului, filozof american. Autor al cartii Walden, in care mediteaza la intoarcerea la natura si la viata simpla. -n.t.)
Priceperea de a face, de a actiona cu mijloace putine se bucura de un mare respect; am auzit spunandu-se despre wabibito ca ar fi o persoana capabila sa alcatuiasca un lucru din opt parti, in timp ce majoritatea am folosi zece. Pentru occidentali, aceasta ar putea insemna o casa sau o masina mai mica sau chiar prilejul de a incepe un lucru fara a te suprasolicita in eforturi.
Cuvintele wabi si sabi nu au fost intotdeauna legate intre ele, desi sunt utilizate impreuna de atat de mult timp, incat destui cunoscatori (inclusiv D. T. Suzuki) le folosesc pana si schimbandu-le intre ele. Un maestru in ceremonia ceaiului ma ruga sa nu folosesc expresia wabi-sabi, datorata diluarii identitatii cuvintelor separate; un alt maestru din Kyoto radea, spunand ca sunt folosite impreuna pentru ca suna jucaus, ca si Ping-Pong-ul. In realitate, cuvintele au intelesuri separate, dar chiar si asa majoritatea oamenilor nu sunt in totalitate de acord asupra a ceea ce ele pot defini
Wabi are ca radacina wa, care se refera la armonie, pace, liniste si echilibru. In general, wabi avea intelesul de trist, dezolat, insingurat, dar in sens poetic a devenit expresia pentru simplu, imaterial, deliberat modest si in rezonanta cu natura. Cineva care este in acord deplin cu sinele si nu incearca incrancenat sa devina altceva poate fi wabi. In secolul al XVI-lea, maestrul in ceremonia ceaiului Jo-o descria drept wabi - practicant al acestei arte - pe acela care nu se simte stanjenit chiar daca nu poseda ustensilele chinezesti pentru ceremonial. O fraza comuna folosita in legatura cu wabi este „veselia micului calugar in mantia lui zdrentuita de vant.” O persoana wabi rezuma filozofia Zen, adica este multumita cu foarte putin; este neatinsa de lacomie, indolenta si furie; poate percepe intelepciunea pietrelor si a lacustelor.
Pana in secolul al XIV-lea, cand societatea japoneza incepe sa aprecieze calugarii si pustnicii pentru ascetismul lor spiritual, wabi era folosit in sens peiorativ pentru a descrie oamenii mizerabili si proscrisii. Chiar si astazi, cand dezolarea si spiritul delasarii se insinueaza tot mai mult in societate, termenul poate descrie starea de abandon pe care o ai cand te afli in asteptarea persoanei iubite. Expresia continea, deasemeni, si o oarecare nemultumire in privinta criticii neafisate a opulentei si ostentatiei - trasatura definitorie a claselor conducatoare - cand wabisuki (atractia pentru lucrurile wabi) a explodat in secolul al XIV-lea. In tara condusa de dictatori militari ce trebuiau sa fie evident mari consumatori, wabi devenea cunoscut drept „estetica poporului”- felul de a trai al samuraiului, cu un precar confort material.
Sabi, in sine, inseamna „inflorirea timpului”. Defineste evolutia naturala - matuirea, incaruntirea, rugina, estomparea stralucirii de odinioara. Este intelegerea pentru vremelnicia frumusetii. Intelesul cuvantului a fost schimbat, in decursul timpului, din vechiul „a fi paraginit, parasit” in mai neutrul „a deveni batran”. Din secolul al XIII-lea, sabi a evoluat in aprecierea lucrurilor vechi, marcate de patina vremii. Un proverb spunea: „Timpul este bland cu lucrurile, dar nemilos cu oamenii.” Lucrurile sabi poarta greutatea anilor cu gratie si demnitate: suprafata patata, rece, a unui vas de argint oxidat, griul modest al lemnului lasat afara, vestejirea eleganta a unei ramuri de toamna. O masina veche, lasata pe camp sa rugineasca, pe masura ce se transforma din ceva respingator in parte integranta a peisajului, poate fi considerata o contributie a Americii la evolutia lui sabi. Hambarul abandonat, subrezit si aplecat pastreaza acest parfum. Lumea japoneza este strabatuta de lirismul dramatic al amprentei temporale. Noi, americanii, suntem inefabil nostalgici ai Europei - cu vechile sale orase, cu strazi intortocheate pavate cu piatra, cu zidurile tencuite valurit, cu locurile bataliilor ce au sapat o istorie mult mai adanca decat a noastra. Noi cautam sabi in antichitati si chiar incercam crearea de obiecte de mobilier invechit. Adevaratul sabi nu poate fi obtinut. Este o recompensa a timpului.
Iata, acum avem wabi, care este „modest si simplu”, si sabi, care este ruginit si degradat de intemperii. Am alaturat acesti termeni intr-o expresie ce aduce a Ping-Pong. Descrie, deci, casa wabi-sabi ca fiind plina de lucruri modeste, sterse, ruginite si imbatranite de vreme? Ar fi raspunsul cel mai facil. „Amestecarea” lui wabi cu sabi are, in fapt, mult mai multa profunzime.
In decorul casei, wabi-sabi inspira un minimalism ce este o sarbatorire a omului mai degraba decat a tehnologiei. Obiectele sunt reduse si imputinate, din nou, pana cand doar cele cu adevarat utile sau frumoase (ideal amandoua) sunt pastrate. Ce face diferenta, in acest caz? Lucrurile care iti fac placere sa le folosesti si iti starnesc admiratia in acelasi timp, precum acea rasnita manuala de cafea ce merge inca foarte bine. Lucruri care sunt impregnate de spiritul mesterului, de mainile si inima lui; scaunul facut de bunicul tau, oala de lut plina de cocoloase facuta cand aveai sase ani, o carpeta tricotata de tine (poate chiar din lana toarsa manual). Crampeie din propria ta istorie: fotografii vechi in tonuri de sepia, incaltaminte de cand erai mic, basmele copilariei pe care le citeai mereu. Interioarele wabi-sabi sunt linistite, cu contururi umbrite de o lumina palida, dand senzatia de camin, de intoarcere la origini. Materialele naturale, vulnerabile la actiunea vremii, supuse indoirii, fisurilor, incretirii si destramarii imprumuta intregului un aer de perisabilitate. Imaginea e desenata cu nuante de maro, negru, gri, verde de pamant si ruginiu. Acest lucru ar implica, teoretic, mai putina libertate, dar de fapt el deschide oportunitatea inovatiei si creativitatii. In Japonia, kimonourile exista in sute de nuante de gri. Trebuie doar sa iti slefuiesti imaginatia.
Acum, poti sa le vezi si sa le simti impreuna. (Wabi, nu natang, milog sau soios (orig.-„wabi not slobby”, joc de cuvinte, n.t.) Wabi-sabi poate fi folosit in tot felul de situatii, cum ar fi scuza unui pat nefacut, sau a unei pardoseli murdare, sau a unei canapele patate: „O, da! Ei, asta e wabi-sabi.” Baiatului meu de 9 ani, Stacy, ii place aceasta tactica. Ce tentant ar fi sa lasam perna de pe canapea sa se descoasa in continuare, numind-o wabi-sabi. Sa petrecem sambata dupa-amiaza la televizor, lasand praful sa se adune pe mocheta: wabi sabi. Sa furam inca 5 minute de somn, dimineata, nefacandu-ne patul - ca pe un legamant wabi-sabi, bineinteles. {i cum sa stii cand ai mers prea departe - cand ai trecut de la simplu, linistit, tihnit, la suprarelaxare, la indolenta?
O linie clara de demarcatie separa ponositul si prafuitul, praful si mizeria, de ceva demn de veneratie. Wabi-sabi nu este niciodata dezordonat sau soios. Lucrurile uzate aduc magie doar in masura in care este evident ca nu sunt acoperite de mizerie sau ca nu poarta gandaci. Bunul-simt spune ca acestea au ajuns sa poarte urma timpului tocmai pentru ca au fost ingrijite atat de bine de-a lungul anilor. Chiar si cele mai rare si scumpe antichitati nu pot fi puse bine in valoare intr-o casa murdara sau ravasita. Curatenia inseamna respect. Atat maestrii vechi, cat si cei moderni ai ceaiului spun ca si persoana wabi cea mai saraca din ceremonia ceaiului ar trebui sa foloseasca ustensile din bambus proaspat verde si panza alba noua pentru stergerea bolului de ceai. In acest ceremonial, curatenia gazdei este un indicator clar pentru aprecierea starii ei mentale si pentru dedicarea ce o consacra artei ceaiului. Chanoyu Ichieshu, o carte de texte asupra ceaiului din 1956, merge atat de departe incat sfatuieste musafirii sa se uite in toaleta gazdei daca vor sa ii cunoasca nivelul spiritual.
Nu pledez pentru aceste extreme; sunt chiar umilit la gandul ca cineva m-ar putea judeca dupa starea toaletelor mele. Dar punctul de vedere al maestrilor este corect: spatiile care sunt curatite si ingrijite cu atentie sunt, in cele din urma, mai primitoare. Cand patul este intins perfect, apare ideea romantica de asternut dat la o parte. Personalitatea unei pardoseli de lemn cu noduri si fisuri este relevata dupa indepartarea aschiilor. O cuvertura proaspat spalata si periata, aruncata peste o canapea cu prea multe urme decolorate, o transforma intr-un loc de odihna irezistibil.
Radacinile wabi-sabi se trag din Budismul Zen, care a fost adus din China de Eisai, calugar zen din secolul al XII-lea, cu principiile sale de vasta imensitate vida si de lipsa a sacralitatii, ce presupun austeritatea, comuniunea cu natura, si, mai mult decat toate, multumirea pentru viata de fiecare zi ca adevarata cale catre iluminare. Spre a obtine iluminarea, calugarii Zen traiau ascetic, adesea izolati, asezati timp indelungat in posturi specifice si concentrati in meditatie. Pentru a ajuta calugarii sa ramana treji in timpul sesiunilor istovitoare de meditatie, Eisai ii invata cum sa faca o bautura fierbinte din frunzele de ceai. Odata cu disparitia lui Eisai, ceaiul isi incepe propria sa cale. In secolul al XIV-lea, clasele dominatoare au dezvoltat ritualuri elaborate ce includeau ceaiul. Incaperi spatioase au fost construite intr-un stil ostentativ, cunoscut ca shoin, cu numeroase stampe chinezesti si cu un aranjament formal de masute pentru vase de flori si arzatoare de tamaie. Practicantii ceremoniei ceaiului isi dovedeau bogatia si statutul social prin colectiile elegante de ustensile in stil chinezesc etalate in timpul celor trei zile de petreceri (de la sfarsitul de saptamana), cand se serveau chiar si o suta de cani de ceai, impreuna cu sake si mancare.
Apare, atunci, Murata Shuko, un maestru de ceai influent, calugar Zen in acelasi timp. Intr-o maniera radicala, Shuko incepe sa foloseasca ustensile produse local, mai putin pretentioase, la intalnirile pentru ceremonia ceaiului. Afirmand ca „e bine sa legi mandretea de cal de o coliba din paie”, el combina ceramica rudimentara, simpla, cu faimoasele ustensile chinezesti, contrastul izbitor facandu-le sa fie mai interesante.
Succesorul lui Shuko, Jo-o, a fost si mai critic referitor la zelul cu care oamenii pretuiau instrumentele rare, renumite, acestea devenind motivatia principala in ceremonial. Jo-o incepe sa foloseasca obiecte de folosinta zilnica precum mentsu, un castron de lemn din care mancau pelerinii, pentru apa in surplus, si shigaraki onioke, recipient din piatra folosit in colorarea matasii, ca vas pentru apa. El a introdus in camera ceaiului ceramica smaltuita nedecorata si vasele taranesti coreene.
Sen no Rikyu, discipolul lui Jo-o, este recunoscut ca intemeietorul ceremoniei simple, linistite a ceaiului, acest ritual devenind accesibil oricui, nu doar celor instariti. In secolul al XVI-lea - cand incepea o era a pacii dupa multe secole de razboaie civile - ostentatia si vulgaritatea decoratiunilor erau la apogeu, cata vreme ceremonia ceaiului stabilita de Rikyu devenea o oaza a simplitatii si linistii. El servea ceaiul in vase create de olari coreeni anonimi si de catre mesteri populari japonezi, faimoase fiind cele in stilul familiei Raku. Rikyu a construit case micute pentru ceai (o saltea tatami si jumatate, spre deosebire de incaperile cu patru si jumatate pana la optsprezece saltele, cum impuneau normele de pana atunci), avand ca baza de plecare colibele taranilor din lut, cu acoperis din paie si cu structura din lemn, prelucrata organic, expusa vederii. Coliba avea ca intrare joasa nijiriguchi, care impunea invitatilor sa se aplece si sa practice, astfel, smerenia. Rikyu isi facea propriile instrumente din bambus nefinisat (bambusul este la fel de comun ca buruienile in Japonia, dar acum un Rikyu original valoreaza la fel de mult ca si o panza de Leonardo da Vinci) si aranja florile simplu si natural in vase de bambus (shakuhachi) si cosuri. Ceremonialul lui Rikyu incepea sa fie cunoscut ca si wabichado (chado inseamna „calea ceaiului”), el pastrandu-se pana in Japonia zilelor noastre.
Noi, occidentalii, ne scarpinam in cap la gandul celor patru ore petrecute stand pe genunchi pentru a participa la un ritual complicat in timpul caruia se „construieste” un foc din carbuni, se serveste o masa din delicatese de sezon laolalta cu sake, se prepara un castron de ceai verde si se imparte intre invitati, dupa care se fac cupe individuale de spuma de ceai, frecand o pudra de ceai speciala (matcha) cu apa fierbinte. Ceeace majoritatea dintre noi nu putem realiza este ca ceaiul contine atat de mult din frumusetea culturii japoneze. Pentru a putea intelege chado trebuie sa studiezi deasemeni poezia, arta, literatura, arhitectura, traditia, istoria. Practicantii ceremoniilor ceaiului sunt desavarsiti in arta florilor, a bucatariei rafinate si, poate cel mai important, in eticheta (sarei). Iar cele patru principii ale ceaiului -armonia (wa), respectul (kei), puritatea (sei) si echilibrul, linistea (jaku) - ar putea fi, bineinteles, mijloacele oricarei vieti implinite.
Ceaiul, in formele sale normale, a fost creat de o societate medievala sfasiata de razboaie teribile, in care, totusi, samuraii voiau sa lase deoparte rangurile - si sabiile - pentru a deveni egali in camera ceaiului. Conceptia incaperii era intentionat simpla si curata: ea trebuia sa fie un sanctuar. „In aceasta coliba acoperita cu paie nu se cade sa fie niciun fir de praf de orice fel; atat maestrul, cat si vizitatorii aveau obligatia unui comportament pe deplin sincer; ceremonia nu urmarea regulile obisnuite relationale, de eticheta sau de conventie, se scria in Nanbo-roku, unul din cele mai importante texte despre ceremonia ceaiului. „Un foc se aprinde, apa se fierbe si ceaiul se serveste; asta e tot ceea ce este necesar aici, orice alt a consideratie este neavenita.” Deindata ce intram in camera ceaiului, ni se cere sa ne scuturam de propriile nelinisti si preocupari si sa ne „conectam” la ceilalti -„fata armonioasa, iubitor de cuvinte”.
„Ceaiul aduna oamenii laolalta intr-un loc lipsit de amenintare pentru a evada din lumea moderna, dupa care se pot intoarce, luand acest lucru cu ei”. Gary Cadwallader, un american - maestru de ceai - care preda la Urasenke Center in Kyoto, imi explica: „Se pare ca noi, americanii, care nu avem timpul sau dorinta sa invatam arta ceaiului, am putea lua esenta din aceasta afirmatie si sa o aplicam in vietile noastre”. „Daca un prieten te viziteaza, fa-i un ceai, ureaza-i bun venit calduros cu ospitalitate,” scria Jo-o, unul din maestrii de inceput ai Japoniei. „Aranjeaza niste flori si fa-l sa se simta confortabil.” Aceste lucruri sunt continute intr-o fraza comuna in Japonia, „shaza kissa”“, care se traduce „ei bine, aseaza-te si ia niste ceai”. Cum ar fi sa adoptam fraza aceasta si sa o folosim mai des - cand vin copiii de la scoala (inainte sa fuga la balet sau la hochei), cand trece vecinul pe la noi, cand simtim ca tensiunile incep sa se acumuleze in relatie cu sotia? {i daca ne-am putea opri un moment, ne-am aseza impreuna, am imparti o cana de ceai - oare ce ar putea aduce o asemenea clipa? In deprinderea ceremoniei ceaiului, ni se aminteste mereu ca fiecare intalnire este o ocazie - unica in viata - de a ne bucura de o companie buna, de frumusetea artei si de o ceasca de ceai. Nu stim niciodata ce se poate intampla maine sau chiar astazi, mai tarziu. De aceea, a ne opri, in ciuda problemelor atat de mari (vase de spalat, facturi de platit, termene pentru lucrari) pentru placerea unei conversatii si a unei cesti de ceai cu cineva iubit - sau pe care l-ai putea iubi - reprezinta un bun prilej pentru promovarea pacii, a intelegerii. Din acest loc al pacii, armoniei si al amicitiei se dezvolta adevaratul spirit wabi-sabi.
Wabi-sabi nu este un „stil” in decorare, cat mai degraba un fel de a gandi. Nu exista o lista de reguli; nu trebuie sa atarnam cristale sau sa mutam patul si sa asteptam pacea sa se astearna asupra noastra. Construirea unei case wabi-sabi este rezultatul dezvoltarii propriului wabigokoro, sau mintea si inima wabi: sa traiesti cu modestie, sa inveti sa fii multumit cu viata despovarata de lucrurile netrebuincioase, sa deprinzi trairea in interiorul momentului. Acum, vezi? Este atat de simplu…
Dar acest lucru este, bineinteles, greu de aplicat in orice cultura; e aproape imposibil in America. Aici suntem incorsetati zilnic de volumul vanzarilor ce ne ajuta sa ne „imbunatatim” pe noi insine, circumstantele in care traim, casele noastre. Putem avea cei mai albi dinti, cele mai curate covoare si cel mai mare SUV pe care il putem cumpara. Toate acestea palesc in fata lui wabigokoro, asa cum au fost descrise in textele sacre despre ceai ale lui Rikyu, Nanporoku. „O casa luxoasa si gustul pentru delicatesuri sunt doar placeri ale lumii mundane (comune, tranzitorii).” scria acesta. „E de ajuns sa nu ploua in casa si hrana sa iti alunge foamea”. Aceasta este invatatura lui Buda - adevaratul inteles al lui chado. Este ne-american. Sau nu? Cred ca noi toti tanjim dupa ceva mai profund decat cei mai albi dinti, pardoseli stralucitoare si opt cilindri. Daca am invata sa fim multumiti cu viata noastra, asa cum este ea astazi? E un gand indraznet…dar cu siguranta unul cu care merita sa cochetam.
Poti incepe modificarea atitudinii in gesturile mici, luand o lectie a ceaiului. In deprinderea tehnicii ceaiului, suntem indrumati sa manuim fiecare ustensila - de la causul de bambus pana la castronul de ceai - ca si cum ar fi pretioase, cu acelasi respect si grija ca si pentru o antichitate rara. Poti face la fel cu toate lucrurile pe care le folosesti zilnic.
(Autor: arh. Tadao Ando-traducere din limba engleza - Arh. Cezar Cotescu, preluare dupa www.chelsea-bucuresti.com)