Un samurai fără război este ca o pasăre fără văzduh. Trecute erau aventura zilelor glorioase de pe cîmpul de luptă şi recompensele mercenarilor; violentele talente nu mai erau necesare. Ieyasu şi urmaşii lui au instalat un guvern central autocratic foarte puternic, pe care nici un nobil n-ar fi îndrăznit să-l conteste. În timpul celor 250 de ani extraordinari de domnie care au urmat, mulţi samurai au devenit aristocraţi inactivi, finanţaţi de stat, avînd putere fără glorie. Regimul Tokugawa a întărit această îndelungată pace prin inginerie socială. Guvernul, stabilit acum în Edo, a descurajat ambiţiile, împărţind populaţia în patru clase ereditare - samurai, ţărani, meşteşugari şi negustori - şi i-a încremenit aşa. Legile dictau comportamentul fiecărei clase, reglementînd unde puteau trăi, ce aveau voie să îmbrace, cum puteau să cîştige bani şi ce arme puteau să aibă, dacă puteau avea. Numărînd în jur de două milioane, cam 6% din populaţie, clasa samurailor ocupa cel mai înalt rang.
Pentru că apărau guvernul shogunului, în rarele momente de restrişte, samuraiul primea o pensie anuală în orez, măsurată în unităţi numite koku şi plătită din taxele oneroase, de pînă la 60% din recolta unui ţăran. În trecut, mulţi samurai lucraseră pămîntul, îmbrăcînd armura şi luînd sabia numai cînd erau nevoiţi. Acum, majoritatea trăiau în castele din oraşe, fără să se aştepte nimic altceva de la ei, decît să-şi păstreze săbiile ascuţite şi să ducă vieţi ireproşabile - să stea departe de distracţiile, considerate decadente, ale claselor de jos, ca piesele kabuki, dansurile gheişelor şi orice altceva patronat de negustori.
Dar în timp ce lamele samuraiului vor fi rămas ascuţite, abilităţile lor de luptă au început să se atrofieze. Alarmaţi la gîndul unui samurai moleşit, anumiţi profesori au creat coduri de comportament care să-i inspire pe purtătorii inactivi de sabie să-şi menţină forţa fizică şi mentală. Aceste prime manuale pentru samurai dădeau instrucţiuni în legătură cu mînuirea sabiei, cu îmbrăcămintea, cum să vorbească cu superiorii şi inferiorii şi cum să se menţină în formă.
Bushido, codul războinicului, a dus la răspîndirea predării artelor marţiale în Japonia epocii Edo, o tradiţie care a penetrat societatea japoneză pînă în zilele noastre. Milioane de elevi japonezi încă mai practică tehnicile războinice clasice ale luptei cu sabia (kendo), tragerea cu arcul (kyudo) şi lupta corp la corp, fără arme (jiu-jitsu), ca parte a educaţiei lor fizice. Şi adulţii urmează calea războinicului. La Nippon Budokan, un centru de arte marţiale lîngă Palatul Imperial din Tokio, i-am privit pe discipolii de kendo atacîndu-se cu ferocitate cu săbii de bambus. "Men!", strigă atacatorul cînd o lovitură îi ameninţă faţa adversarului. "Tsuki!", înseamnă o lovitură reuşită la gît.
Respirînd greu după ce a exersat cu o sabie adevărată, Terukuni Uki, sensei, sau maestrul, s-a aşezat pentru a-şi scoate masca şi armura. Cînd l-am întrebat despre semnificaţia modernă a kendo, Uki a răspuns ca un partizan Bushido de acum trei secole, plîngîndu-se cum îşi pierde tineretul japonez tăria şi tradiţiile. "Aici îi învăţăm spiritul victoriei, dar nu e atît de importantă depăşirea adversarului, cît a propriului sine - a spus Uki. În zilele noastre, se pare că fiecare caută pe cineva pe care să dea vina, în loc să se concentreze pe sine. Ni se spune că dacă nu absolvi cea mai bună universitate şi nu faci în vreun fel parte din elită, eşti un ratat. Mesajul nostru e că dacă te străduieşti din greu, la kendo sau orice altceva, te vei bucura de viaţă."
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu