KANGEIKO 2012
Intotdeuna m-au atras ideile deosebite care ating propriile noastre limite si odata atinse ni se infatiseaza un alt Orizont. Asa a fost si cu acesta saptamana de Iarna (iarna care, in apararea ei ca este iarna, a avut doar un frig moderat). Am citit despre Kangeiko pe site-ul colegului meu de la Timisoara, Zoltan Nagy. Apoi am cautat si am vazut ce se intampla in Japonia si in multe alte Dojo-uri din lume, ca oamenii au creat o adevarata sarbatoare, o traditie, un mod de fi impreuna “la greu”.
Luni, 9 ianuarie la ora 5.40 m-am trezit cu un zambet si-un gand :”oare cati o sa vina?” Acelasi gand l-au avut foarte multi sportivi si parinti :”oare cati o sa fim?” Dar se pare ca acest gand care nu ne-a dat pace, a durat pana la sala. Cand am intrat in curtea clubului era lumina pe hol si sportivii asteptau sa vin…cred ca era 6.20. Am intrebat cine le-a deschis…D-l Emil Popa, antrenor emerit de box, care la varsta de 70 de ani isi face in fiecare dimineata la 6.30 antrenamentul personal. Mi-a fost rusine de 2 ori !!! O data pentru ca noi ne facem o mandrie din faptul ca ne-am trezit la ora aia si am venit la sala. A doua oara pentru ca nu eu am fost cel care am deschis clubul sportivilor mei …ci am venit ca un lenes, mai tarziu.
Nu voi lua fiecare zi la rand sa povestesc ce s-a intamplat ci doar, in masura in care imi amintesc o sa povestesc cate ceva din saptamana asta.
In fiecare dimineata am petrecut afara cel putin 30 de minute,jogging, sprinturi, jocuri bazate in general pe alergare, incercand in fiecare zi sa marim timpul in care ne expuneam la frig. Apoi intram in sala si ne continuam antrenamentul.
Am fost surprins sa regasesc un sentiment demult uitat, acela de nu dori sa plecam din sala, fiindca mai era ceva de spus, mai era ceva de facut, mai era ceva de incercat... Am fost surprins sa regasesc bucuria de a lucra pentru NOI si nu pentru competitii sau pentru alte scopuri in care REZULTATUL era mai important decat OMUL.
Am trait sentimentul deosebit al unei familii care lucreaza impreuna, ai carei membrii au varste cuprinse intre 7 si 50 de ani. Au fost dimineti in care parintii, care sunt practicanti, au venit numai pentru jogging, pentru partea de exercitii si jocuri facute afara, apoi plecau la servici. Citeam odata, intr-o carte de calatorie cum chinezii, in fiecare dimineata, de la copii la batrani practica taolu ( kata). Cum fiecare in drumul spre servici, merge cu bicicleta si se opreste sa ingrijeasca un strat de flori din parc. Aceasta actiune a nostra sper sa fie “o picatura” care sa contribuie la formarea unor obiceiuri, unei culturi pentru copii nostri.
Cultura fata de unitatea Corp-Minte-Suflet (Shin-Gi-Tai) si care in acesta perioada, in acest timp, am pierdut-o in favoarea mintii care se vrea “incantata” de jocuri pe calculator si de programe TV pe fondul unui corp abandonat. Daca pe calculator, in jocurile de “fight” pot sa sar , sa alerg, sa execut miscari spectaculoase, in realitate am nevoie de ani buni de pregatire, nimic nu se intampla de la sine. De aici apare respingerea miscarii, a efortului fizic sistematic, omul-copil cautand reproducerea succesului facil si in realitate.
Modul de viata, “corp sedentar- minte excitata” nu se suprapune cu starea “corp in efort-minte clara si concentrata”. Aceasta de-sincronie este neplacuta dar ar trebui sa fie semnul-semanalul, ca ceva se intampla cu mine ca individ. De aceea copiii, generatiile tinere au nevoie de formarea unor mecanisme interne care sa-i avertizeze ca ceva nu merge bine. Realizarea unitatii Shin-Gi-Tai prin efort fizic sistematic creaza acest mecanism si cum bine imi spunea cineva : “chiar daca ratacesc la un moment dat, au la ce se intoarce”.
Revenind la Diminetile Noastre, cred ca cei mai mici practicanti au fost David Negulescu si Mihai Dinu de 7 ani si cel mai in varsta a fost Stefan Carstea care are 50 de ani (dar nimeni nu-i da aceasta varsta…asa ca am divulgat un secret).
M-a intrebat cineva intr-o zi daca stiu ca 1+1 nu este agal cu 2, si ca in cazul oamenilor este egal cu 3. Cine este al treilea? Vointa comuna, care dinamizeaza si duce pe un alt palier calitatea celor 2. Altfel spus, intregul este mai mult decat suma partilor care il compun. Asta am simtit, in aceste dimineti : ECHIPA. Echipa din care au facut parte si vointa comuna din aceasta vointa comuna facand parte si parintii, familiile sportivilor. Si mai mult de atat am simtit “magnetul” echipei.
La ultimul antrenament, cel de sambata, au venit la mine sportivi care m-au intrebat : “ m-ai facem ??”, adica o sa repetam aceasta actiune? CE ZAMBET BUN MI-A RASARIT !
Am incercat sa reproducem profilul actiunii originare in Japonia, terminand cu “masa copioasa”. Bineinteles ca in Tara Soarelui Rasare se termina cu mult sake si peste, dar noi am adaptat masa la varsta participantilor. La club, alaturi de sala de popice mai avem o sala, asa ca am pus niste mese lungi “ca la nunta”, cu lumanarele si ceea mananca romanul de dimineata. Aici este meritul parintilor, mai ales al mamicilor care lucrat dis-de dimineata ca masa sa fie gata atunci candd noi venim de la antrenament. Ne-am asezat cu totii la masa si impreuna cu Parintele Ion Marin am spus Tatal Nostru.
Oricat am specula cu mintea nimic nu se compara cu sentimental comuniunii pe care l-am simtit cu totii la masa dupa o saptamana de efort.
Dupa masa am plecat la Azuga, pe partie. Stefan Marinica si-a adus placa, dar nu prea a avut parte de ea deoarece l-au acaparat copii. Au fost copii care si-au adus sanii, dar majoritatea au optat pentru traseele de “snow-tube”. Ne-am intors acasa pe inserat, care cu masinile, care cu trenul. Am vrut, am facut, ne-am bucurat, am trait o saptamana minunata.
Bucurie tuturor!
Aurelian Nicolae
